La nivelul amenajării, deși inițial a fost construită de Brâncoveanu din bârne de lemn, în 1864, sistemul a fost abandonat, iar strada a fost pavată cu piatră cubică. Abia în preajma Primului Război Mondial, aceasta a fost asfaltată pentru prima oară. Tot atunci, sub comanda acțiunilor de sistematizare a Capitalei, Carol I a modernizat strada și i-a dat forma sinuoasă de astăzi. Deși la acea vreme, orașul avea deja ca inspirație Parisul – și chiar începea să se transforme ușor în Micul Paris –, pentru Calea Victoriei a fost adoptată această sinuozitate a formei, pe atunci poate singura inovație urbanistică a Bucureștiului. Toate marile capitale, inclusiv Parisul, aveau străzi drepte. În cazul Căii Victoriei s-a dorit însă evitarea unei forme plictisitoare, prin curbele line urmărindu-se accentuarea perspectivelor asupra caselor boierești și asupra instituțiilor statului.

După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a găzduit numeroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice: CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie), Palatul Fundaţiei Universitare „Carol I” (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa sau Academia Română.

O altă clădire impozantă, care a concentrat viața cosmopolită a orașului pe Calea Victoriei, este Palatul Cantacuzino, astăzi Muzeul Național „George Enescu”. Construit între anii 1901-1903 de către Grigore Cantacuzino, fost primar al Capitalei, prim-ministru și șef al Partidului Conservator, după planurile arhitectului Ioan Berindei, imobilul a revenit, după moartea proprietarului, fiului acestuia, Mihail. Apoi, după moartea timpurie a acestuia, palatul a rămas soției sale, Maruca Cantacuzino, născută Rosetti-Tescanu, care s-a recăsătorit cu George Enescu. Atât înainte de moartea primului său soț, cât și după căsătoria cu George Enescu, palatul a găzduit numeroase petreceri cosmopolite și spectacole de muzică clasică, activitate culturală în mare vogă în Bucureștiul acelei vremi. Se spune chiar că la spectacolele private susținute de George Enescu în palat, biletele se vindeau mai repede și mai scump decât la spectacolele organizate de Ateneul Român.

Povestea străzii Calea Victoriei conservă principalele momente istorice ale României moderne. Este ca o sinteză a celor mai însemnate evenimente din istoria românilor. De la zonă administrativă până la gazdă a celor mai importante instituții ale statului și a caselor celor mai importanți oameni din istoria țării, Calea Victoriei a fost epicentrul luxului, al culturii, al politicii și al vieții cosmopolite. A fost centrul administrativ, dar și cel mai reprezentativ loc de promenadă. Casă a celor mai luxoase restaurante și hoteluri proprii capitalismului, dar și cel mai important simbol al regalității. Pe Calea Victoriei s-au concentrat de-a lungul timpului cele mai semnificative funcțiuni ale unui oraș și cele mai exclusiviste.

Tot pe Calea Victoriei, în perioada interbelică, a fost înălțat și Palatul Telefoanelor, care la acea vreme reprezenta inovația supremă a lumii moderne. Arhitectura acestuia îngloba stilul zgârie-norilor americani și caracteristici ale stilului Art Deco. La momentul respectiv era, practic, singura clădire realizată într-un stil modern, restul reflectând diverse interpretări ale eclectismului și neoclasicismului. Se poate spune că perioada interbelică a marcat apogeul importanței economice și culturale a Căii Victoriei.

Astăzi, regăsim încă mare parte din cele mai reprezentative puncte de interes ale arterei, dar importanța sa pare că a rămas mai mult simbolică și nu se ridică la nivelul pe care l-a avut între cele două războaie. Cu toate acestea, Calea Victoriei rămâne, fără doar și poate, un loc superb de promenadă, plin de viață și istorie, iar frumusețea sa atrage turiști din toate colțurile lumii, dornici să descopere una dintre veritabilele embleme ale orașului București.